Faceți căutări pe acest blog

joi, 5 aprilie 2012

Relaţia dintre tulburările de pronunţie şi tulburările psihomotrice


                  Limbajul articulat este o formă de activitate specific umană, care constă în folosirea limbii în procesul de comunicare şi de gândire. Limba este principalul mijloc de comunicare între membrii unei colectivităti. Fiecare individ îşi însuşeşte treptat, din frageda copilărie, limba pe care o vorbesc oamenii din jurul său, şi foloseşte această limbă în relatiile sale cu ceilalţi oameni, respectând anumite reguli (fonetice, lexicale, morfologice şi sintactice), proprii limbii respective.
               Achiziţia limbajului este unul dintre cele mai importante aspecte ale dezvoltării copilului. Omul simte nevoia de a comunica din momentul în care se naşte iar dezvoltarea limbajului va avea loc chiar dacă copilul va fi stimulat; dar progresul în achizitia limbajului va fi cu atât mai vizibil şi mai rapid dacă copilul va ti stimulat în acest sens, dacă vor exista conditiile propice dezvoltării acestuia.
               Limbajul reprezintă "cheia învăţării'; fără limbaj copilul nu îi va întelege pe ceilalti oameni, nu va putea comunica cu ei. Prima fonnă de comunicare a copilului este de obicei cea realizată cu mama sa, şi se petrece atunci când mama ia în brate bebeluşul şi îi vorbeşte. Acesta răspunde privind către fata celui care îl ia în brate şi mişcând capul.
              Această interactiune dintre părinte şi copil este foarte importantă ca un prim pas în dezvoltarea limbajului. Copilul învată repede mai ales dacă părintii vorbesc cu el aproape tot timpul, mentin cu copilul contactul vizual, îşi modulează vocea şi îşi folosesc capul şi mişcările bratelor pentru a-şi întări mesajele verbale. Copilul va începe imite aceste expresii şi sunete, până când ajunge realizeze o adevărată conversatie.
            Nu toti copiii realizează la aceeaşi vârsta maturizarea pe toate planurile. Astfel, un copil inteligent şi cu o dezvoltare fizică armonioasă poate prezenta încă un grad de imaturizare în planurile psihomotor şi afectiv fală de gradul maturizării atins de colegii săi de aceeaşi vârstă. Unnărind motricitatea, care este definită ca "denumire globală a reactiilor musculare prin care se realizează mişcarea corporală" sau "reactii musculare prin care se efectuează mişcarea, reorganizarea activită~i musculare la modificările de pozitie, la deplasare şi la acte coordonate de interventie în ambiantă", observăm, în activitatea practică, că, de fapt, dificultăţile pe care le au unii copii nu se manifestă În mişcarea propriu-zisă, ci În calitatea acestei mişcări, determinată de felul cum sunt receptate şi interceptate informaliile şi de calitatea actului de răspuns. Este vorba, deci, de un act complex, care conjugă forţele motrice cu cele psihice în realizarea acţiunii şi care este dcnumit psihomotricitate.
             Particularitălile fizice, motrice şi psihice alc fiecărei persoane determină o conduită psihomotorie individuală. Această conduită este determinată de diferite procese şi funclii psihice, de maturizarea generală a sistemului nervos, de dezvoltarea fizică şi calită\ile sale, de receplia informaţiilor, de execuţia adecvată a actului de răspuns, toate aceste calităli Îmbinându-se Într-un mod original.
             Psihomotricitatea este, deci, o funclie complexă, o aptitudine, o conduită specifică, ce integrează şi conjugă aspecte motrice şi psihice legate de func\iile perceptive, senzoriale, intelectuale şi motrice, de receplia informaliilor şi execulia adecvată a actului de răspuns.
          Studiind cele mai valoroase cărţi în domeniu şi adăugând experienţa mea ca şi cadru didactic am încercat surprind influenlele tulburărilor motorii asupra vorbirii preşcolarului.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu